Iulia Cosma

Traducătoarele lui Cuore în română, între pasiune și datorie

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în spațiul cultural românesc s-a înregistrat o creștere semnificativă a traducerilor din limbile romanice care trebuie corelată cu procesul de dezvoltare a societății la nivel economic și cultural venit pe fondul intersectării mai multor evenimente istorice pozitive. S-au tradus cu precădere texte literare de larg consum, chiar dacă nu lipsesc și unele lucrări cu caracter filozofic sau științific. În acest context, în 1893 va fi publicată prima traducere în limba română a lui Cuore de Edmondo De Amicis, Cuore. Ce simte inima copiilor. Carte pentru copii, cu un cuvânt înainte de Alexandru Odobescu, mulțumită Cleliei Bruzzesi. În decursul secolului al XX-lea vor fi realizate alte patru versiuni, cea a Sofiei Nădejde din 1916, a lui Traian G. Stoenescu din 1929, a Miei Frollo din 1936 și a Adrianei și a lui George Lăzărescu din 1971. Opera tradusă se va dovedi extrem de importantă pentru cultura română, deoarece ajunge lectură obligatorie în școli încă de la apariție, marcând astfel copilăria a numeroase generații. În prezent, figurează pe lista lecturilor suplimentare în școala primară, păstrându-și o mare parte din popularitatea dobândită de-a lungul secolului trecut.

Comunicarea noastră își propune să aducă în prim plan personalitatea și activitatea celor trei traducătoare, Clelia Bruzzesi (1836-1903), Sofia Nădejde (1856-1946) și Mia Frollo (1885-1962), intenția fiind aceea de a acoperi o lacună în studiile de istoria traducerii în limba română cu privire la activitatea traductivă feminină din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. În acest sens, vom încerca, pe cât posibil, să delimităm motivațiile celor trei traducătoare, a statutului pe care l-au avut în societatea vremii și nu în ultimul rând a receptării de care s-au bucurat traducerile lor în general și cea a lui Cuore în special, în epocă, având în vedere că și-au desfășurat activitatea traductivă într-un context istoric și cultural variat și complex, marcat de mari schimbări la nivel politic și cultural. Nu vom trece cu vederea nici caracterul special al literaturii pentru copii și nici aspectele problematice ale traducerii sale, cum ar fi valența pedagogică, presiunea ideologică adesea non manifestă, dar nu mai puțin prezentă, sau chestiunea cenzurii culturale și lingvistice făcută în numele capacității limitate de înțelegere a celor mici, destinatari vulnerabili și fără drept de apel ai produselor traductive în chestiune. Nu în ultimul rând urmărim să identificăm o potențială strategie de traducere pentru fiecare dintre traducătoare și să descoperim rațiunile aflate în spatele (ne)aplicării unor procedee de traducere, pentru a putea releva instanța căreia aleg – sau sunt constrânse să aleagă, din diferite considerente de natură externă sau internă: stadiul de evoluție al limbii române literare la vremea respectivă, normele culturale, politicile educaționale, sistemul editorial sau un anumit tip de pudoare–  să-i rămână fidele.

În încheiere vom furniza un răspuns pertinent cu privire la longevitatea traducerii Cleliei Bruzzesi (ediția I este publicată de Imprimeria statului în 1893), versiunea cu cel mai mare număr de reeditări, până în prezent.